Grea ca piatra de moară. Moștenirea, adică. Nu-i tocmai ușor să navighezi apele pe care în alte vremuri tu singur le cartografiaseși. Cum ieși din tipare? Mai are rost s-o faci, știind că tiparul a fost definit tocmai prin propriul refuz de a achiesa la vreun trend în afară de propriile pasiuni? Partizan e, după mine, singura trupă care poate sta perfect verticală ca impact dintre formațiile rock post-decembriste. Nu a pășit strâmb, nu s-a dezis o secundă de sine și de viziunea hipstărească pe cadrul căreia au construit un monolit cultural românesc.
Desprinzându-se stilistic de calapodul Timpuri Noi (zic stilistic pentru că fărâmele de intertextualitate din compozițiile băieților încă trimit la acele compoziții timpurii), au pledat pentru un sunet de studio, digital și rece. Deși stătea la nu mai mult de o reclamă la Cosmote de Cas$$a Loco, Fără Zahăr sau Spitalul de Urgență în grilele posturilor TV de muzică, Partizan au purtat constant un aer de rafinament latent, de tocilari care mimează ironic un cocalarism pe care îl îmbrățișează cu umor. Sunt o trupă strâns legată de cartierul de baștină, iar identitatea de Bucureștean le e sămânța oricărui demers conceptual. Satira, umorul, nu sunt acolo pentru a da într-un other inferior, cât pentru a îndulci imaginea din oglinda noastră colectivă.
Și de altfel au prefigurat consumul post-ironic de manele cu mult înainte de vreme.
Dar care e răspunsul bun când mediul cultural e prielnic și vine oportunitatea revenirii? Publicul e încă acolo. O dovedesc concertele la care încă mai vin destui tineri, printre care mă număr și eu, care, când se lansau București sau Am cu ce, abia dacă promovasem la nivelul Cutiuța Muzicală. Greu de spus cum ar fi trebuit s-o gestioneze, dar clar e că de muzică nouă era nevoie. Revenirea s-a înfăptuit prin Electrecord, un label istoric revitalizat recent care mai mult a reeditat decât produs lucrări originale (nu c-ar fi neapărat rău, avem o droaie de muzică autohtonă pe care amărâți ca mine ar plăti suprapreț s-o aibă în colecție).
Materialul de reveală se cheamă „Nori peste Sălăjan”. E un mish-mash, un fel de două feluri cu câteva bucăți foarte noi, câteva foarte vechi și câteva de origine incertă. Un fel de the best of the rest cu mici momente de sclipire și mult zgomot (deși da, un zgomot plăcut), aduce a compilație de B-Sides și concert classics. Doar că nu sunt, sunt bucăți noi care, deși beneficiază de energia Suedezului și de șarmul cuminte al Artanului, aveau parcă nevoie de nițel mai multă daltă. Călărețul oțelit, de exemplu, șlagăr optzecist, ar fi avut altă greutate cu un refren mai potent, mai punchy. Sentimentul, la spectrul emoțional opus, parcă tânjește după o rupere de ritm. Îmi place dansul și Omul care a uitat limba română aveau ambele potențial, dar parcă nu se duc destul de departe, nu au destule momente memorabile.
Iar asta e problema principală cu astea 40 de minute. Nu au destule momente memorabile cum de altfel găsești la fiecare pas pe București, de exemplu. Atmosfera contemplativă, nostalgică pentru care au optat are momente prea letargice pentru gustul meu, mai ales în ultimele două piese. Dincolo de singurul single, Englishman in Sălăjan, mi-e greu să-mi imaginez lumea prea excited la concerte așteptând vreuna din aceste câteva piese.
Ce am zis până acum nu înseamnă totuși că nu mi-a făcut plăcere să reiau contactul cu băieții din Titan. Concertul de lansare a fost foarte mișto, și live cred că majoritatea pieselor de aici sună mai bine, mai ales bucăți gen Accidente medicamentoase. Vreau să cred că poate vom vedea mai mult de la ei, ceva cu adevărat nou, fără ciorbe reîncălzite. Poate ceva mai conceptual, poate cu mai mulți tineri la producție și în general în jurul trupei ca să-i împingă pe moșarii ăștia simpatici din zona de confort. În orice caz, ziceam mai devreme că nu au călcat strâmb oamenii până acum. Nici ăsta nu cred că e un pas strâmb. Nu e înainte, nici n-avea cum. E un pas pe loc, dar care bate un ritm pe care-l recunosc și de care nu pot să nu mă bucur.